CtEDO radiază aproape 900 de plângeri împotriva Rusiei: pragmatism judiciar sau limitarea accesului la justiție?

La începutul lunii septembrie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a făcut publică o decizie importantă privind soarta cererilor individuale rămase pe rol împotriva Federației Ruse. În cauza Lebedeva și alții c. Rusiei, Curtea a radiat de pe rol 879 de cereri individuale, unele dintre acestea fiind pendinte de aproape două decenii.

Decizia nu înseamnă că respectivele cereri erau nefondate. Dimpotrivă, Curtea recunoaște că printre ele se aflau plângeri întemeiate privind dreptul la un proces echitabil, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate, condițiile de detenție sau libertatea de circulație. Curtea a decis însă că, în circumstanțele excepționale create de excluderea Rusiei din sistemul Convenției, continuarea examinării individuale a acestor dosare nu mai era justificată.

Cauza Lebedeva și alții c. Rusiei este importantă deoarece pune în discuție o dilemă mai largă privind funcția CtEDO: trebuie Curtea să continue să pronunțe hotărâri atunci când statul pârât nu mai cooperează și perspectivele executării lor sunt practic inexistente sau trebuie să-și concentreze resursele asupra cauzelor în care intervenția sa poate produce un impact juridic și practic mai important?

Pentru Republica Moldova există și o a doua întrebare: ce poate însemna noua abordare pentru cererile privind încălcările drepturilor omului din regiunea transnistreană în care este invocată responsabilitatea Federației Ruse?

Ce s-a întâmplat cu dosarele împotriva Rusiei după 2022?

Federația Rusă a încetat să fie parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la 16 septembrie 2022, urmare a războiului de agresiune inițiat asupra Ucrainei. Excluderea Rusiei din sistemul Convenției nu a eliminat însă retroactiv răspunderea pentru faptele anterioare acestei date. CtEDO a confirmat că își păstrează competența asupra actelor și omisiunilor susceptibile să constituie încălcări ale Convenției care au avut loc până la 16 septembrie 2022.

Problema practică era însă enormă. CtEDO avea de gestionat mii de cereri împotriva unui stat care nu mai participa în mod normal la procedurile de la Strasbourg și care nu mai oferea perspective reale de executare a hotărârilor. Potrivit informațiilor publicate de Curte, dosarele rusești au fost împărțite, în esență, în două categorii: cauze interne și cauze legate de conflicte. În prima categorie, Curtea a continuat să examineze cauzele pe care le-a considerat relevante, inclusiv dosare privind represiunea politică, a societății civile, libertatea de exprimare, tortura sau alte probleme importante ale Convenției. În paralel, numeroase cauze repetitive au fost soluționate prin procedurile simplificate ale Curții. Cauza Lebedeva apare, prin urmare, nu la începutul acestui proces, ci aproape de finalul unei selecții și procesări judiciare desfășurate timp de patru ani.

De ce a decis Curtea să le radieze?

Curtea a constatat că problemele juridice principale ridicate de aceste cereri fuseseră deja examinate suficient în jurisprudența sa. Dosarele rămase nu ridicau, în aprecierea Curții, chestiuni noi sau de importanță deosebită care să necesite dezvoltarea ori clarificarea Convenției. Examinarea lor individuală ar fi presupus alocarea unor resurse judiciare importante.

Aceasta conduce la unul dintre cele mai interesante elemente ale deciziei: Curtea privește resursele judiciare ca parte a problemei efectivității Convenției. Timpul utilizat pentru examinarea unui dosar complex împotriva unui stat care nu mai participă efectiv la sistem, este timp care nu poate fi utilizat pentru o cerere împotriva unui alt stat membru, unde hotărârea poate determina plata unei despăgubiri, redeschiderea unei proceduri, eliberarea unei persoane sau modificarea unei legislații ori practici incompatibile cu Convenția.

Astfel, cauza Lebedeva nu este în primul rând o decizie despre inexistența unei încălcări. Este o decizie despre utilitatea continuării procedurii judiciare.

Dar este corect față de reclamanți?

Aici decizia devine mai dificilă. Din perspectiva individuală a unui reclamant care a așteptat 10 sau chiar aproape 20 de ani la Strasbourg, radierea cererii fără o hotărâre asupra fondului poate fi percepută drept profund nedreaptă.

O hotărâre CtEDO nu are numai o dimensiune financiară. Pentru victima unei încălcări, constatarea Curții poate reprezenta recunoașterea oficială, de către o instanță internațională, că statul i-a încălcat drepturile.

Tocmai aici apare tensiunea dintre două perspective legitime. Din perspectiva centrată pe victimă, fiecare reclamant cu o cerere admisibilă și întemeiată ar trebui, în principiu, să primească un răspuns judiciar. Din perspectiva funcționării sistemului, însă, CtEDO trebuie să decidă cum utilizează resurse limitate pentru protecția drepturilor a sute de milioane de persoane aflate sub jurisdicția statelor părți la Convenție.

Această dilemă fusese anticipată încă în 2022, când, în contextul celor 17 550 de cereri pendinte împotriva Rusiei, erau analizate patru scenarii posibile privind modul în care CtEDO ar putea gestiona aceste cauze: continuarea examinării în mod obișnuit („business as usual”), selectarea cauzelor care necesitau o examinare judiciară importantă („pick and choose”), suspendarea examinării („total freeze”) sau radierea cererilor („strike out”).

Privită retrospectiv, evoluția Curții din 2022–2026 pare apropiată de o combinație între „pick and choose” și „strike out”, și nu de o radiere automată a tuturor cererilor. Mai întâi, Curtea a selectat și soluționat numeroase cauze pe care le-a considerat relevante. Ulterior, după consolidarea jurisprudenței, a radiat cele 879 de cereri rămase pentru care nu mai identifica un interes jurisprudențial sau sistemic suficient pentru continuarea examinării.

Soluția Curții nu este lipsită de controverse. Decizia poate fi înțeleasă mai degrabă ca o alegere instituțională dificilă între justiția individuală și eficiența sistemului Convenției, decât ca o opțiune evident favorabilă uneia dintre aceste perspective. Argumentul Curții nu este că victimele contează mai puțin sau că o hotărâre fără perspective reale de executare este inutilă. Dimpotrivă, CtEDO recunoaște valoarea declarativă a unei hotărâri, dar o pune în balanță cu resursele necesare examinării celor 879 de cereri și cu impactul pe care utilizarea acelorași resurse îl poate avea asupra funcționării întregului sistem al Convenției. În esență, cauza Lebedeva nu elimină tensiunea dintre interesul individual al reclamanților și eficiența sistemică, ci arată modul în care Curtea a ales să o gestioneze în circumstanțele excepționale privind Rusia.

Totodată, Curtea nu exclude definitiv posibilitatea examinării acestor cereri în viitor. Mai există și o garanție procedurală importantă. În temeiul art. 37 §2 din CEDO, cererile pot fi repuse pe rol, dacă circumstanțele se schimbă. Curtea menționează expres, între scenariile posibile, revenirea Federației Ruse sub jurisdicția Convenției sau alte evoluții care ar permite reluarea unei proceduri contradictorii și reafirmarea caracterului obligatoriu al hotărârilor CtEDO. Radierea nu echivalează, prin urmare, cu o închidere juridică definitivă și necondiționată a acestor dosare.

De ce cauza Lebedeva este importantă pentru Republica Moldova?

Există un element al deciziei care trebuie observat cu atenție din perspectiva Republicii Moldova. CtEDO nu tratează toate dosarele împotriva Rusiei la fel. Curtea distinge între cauzele interne împotriva Rusiei și cauzele legate de conflicte, acțiuni militare și exercitarea controlului asupra unor teritorii situate în afara frontierelor Federației Ruse. Potrivit actualizării oficiale publicate de CtEDO, a doua categorie continuă să fie tratată distinct.

Această distincție este importantă pentru cauzele privind regiunea transnistreană. Începând cu Ilaşcu și alții c. Moldovei și Rusiei, iar ulterior prin cauzele Catan și alții și Mozer, CtEDO a construit o jurisprudență specifică privind jurisdicția în regiunea transnistreană. În raport cu Federația Rusă, Curtea a constatat, pentru perioadele relevante, existența controlului efectiv și a influenței decisive asupra autorităților de facto din regiune.

Prin urmare, dosarele transnistrene au o caracteristică pe care cele 879 de cereri din Lebedeva nu o au neapărat: ele nu privesc doar încălcări individuale repetitive, ci pot ridica probleme privind jurisdicția extrateritorială, controlul efectiv, responsabilitatea pentru acțiunile unei administrații de facto și consecințele juridice ale unui conflict nerezolvat. Acestea sunt probleme cu o dimensiune structurală și de drept internațional mult mai largă.

Înseamnă aceasta că dosarele transnistrene sunt „protejate” de Lebedeva?

Nu putem merge atât de departe. Lebedeva nu decide direct ce se va întâmpla cu fiecare cerere privind regiunea transnistreană. Ar fi prematur să afirmăm că toate asemenea cauze vor continua automat să fie examinate pe fond. Mai ales în cazul cererilor strict repetitive, în care Curtea a stabilit deja foarte clar standardul aplicabil, nu poate fi exclusă utilizarea unor mecanisme procedurale de gestionare eficientă a dosarelor.

Totuși, CtEDO continuă să trateze drept prioritare cauzele legate de conflicte și de exercitarea controlului extrateritorial. Tocmai aceste elemente se regăsesc în centrul jurisprudenței privind regiunea transnistreană. Din acest motiv, Lebedeva nu poate fi citită ca un semnal că Strasbourgul închide pur și simplu capitolul responsabilității Rusiei pentru regiunea transnistreană.

Mai prudent este să spunem că decizia arată că, pentru dosarele împotriva Rusiei, Curtea face acum o selecție mai pronunțată în funcție de importanța juridică, caracterul sistemic și necesitatea unei constatări judiciare suplimentare. Pentru cauzele transnistrene rămase pe rol, exact aceste criterii ar putea deveni importante.