Profesia sau activitatea desfășurată poate deveni un criteriu de a priva persoana de protecție socială

Imaginați-vă o persoană care lucrează pe cont propriu. Nu are angajator, nu are salariu lunar în sens clasic, dar contribuie la sistemul public de asigurări medicale și sociale. La un moment dat, are nevoie de concediu medical și solicită de la stat compensația prevăzută pentru incapacitatea temporară de muncă. Răspunsul statului, însă, este negativ: legea prevede acordarea acestor beneficii doar salariaților angajați prin contract de muncă, nu și persoanelor care exercită profesii pe cont propriu.

O situație similară a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și vizează cauza avocatei Dragana Stanković împotriva Bosniei și Herțegovinei. Reclamanta, fiind liber-profesionistă, a susținut că a fost tratată diferit față de salariați atunci când i s-a refuzat compensația pentru concediul medical legat de sarcină, deși contribuia la sistemul de sănătate. Așa prevedea legislația națională din Bosnia și Herțegovina. CtEDO nu a constatat o discriminare în cazul ei, dar hotărârea este importantă nu doar prin rezultat, ci mai ales prin criteriile pe care le oferă statelor atunci când diferențiază categoriile profesionale.

În primul rând, CtEDO a subliniat că dreptul la nediscriminare, prevăzut de Articolul 1 din Protocolul 12 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, poate fi analizat și în raport cu beneficii create de legislația națională, chiar dacă acestea nu sunt garantate expres de CEDO. Dreptul la nediscriminare are un câmp larg de aplicare: odată ce statul creează un beneficiu social, accesul la acest beneficiu trebuie examinat prin prisma egalității și a nediscriminării.

Totuși, tratamentul discriminatoriu presupune aplicarea unor măsuri diferite pentru situații similare comparabile. Anume modul în care CtEDO analizează elementul de comparabilitate merită atenție. Curtea nu s-a limitat la faptul că ambele categorii plăteau contribuții la sistemul de sănătate, ci a analizat întregul cadru juridic și economic al relației dintre contribuții și beneficii. CtEDO a analizat diferențele structurale dintre salariați și liber-profesioniști, și anume:

• existența unui angajator;
• natura salariului;
• modul de calcul al contribuțiilor;
• asumarea riscului economic;
• mecanismul de finanțare a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă în primele 30 de zile.

Curtea a notat că simplul fapt că două grupuri contribuie la același sistem social nu le face automat comparabile în raport cu toate prestațiile acelui sistem. Cu alte cuvinte, analiza discriminării în materie socială trebuie să țină cont de arhitectura completă a mecanismului de protecție socială.

Totuși, hotărârea nu trebuie interpretată ca o „undă verde” pentru excluderea arbitrară a persoanelor independente din sistemele de protecție socială. Aceasta ar însemnă că statele pot diferenția între categorii profesionale, doar dacă diferențele sunt rezonabil justificate, urmăresc un scop legitim și sunt proporționalitate.

Această hotărâre este importantă în contextul economiei moderne, unde crește numărul freelancerilor, persoanelor cu activități independente, lucrătorilor pe platforme digitale și profesiilor liberale. Ea sugerează că statele trebuie să fie foarte atente atunci când creează sisteme duale de protecție socială. Dacă diferențele dintre categorii devin pur formale și nu mai reflectă diferențe reale de risc sau contribuție, atunci asemenea excluderi ar putea deveni discriminatorii.

Important este și faptul că standardele evoluează spre o protecție mai incluzivă a muncii independente și atipice, ceea ce cu siguranță va necesita o abordare individuală. Cauza Stanković oferă câteva criterii clare pentru o astfel de evaluare individuală, si anume se cere examinarea:

1. diferențelor reale între situațiile juridice și economice ale grupurilor supuse comparării;
2. mecanismului de contribuție pentru fiecare grup și corespunzător ce beneficii pot obține;
3. existenței/lipsei unei justificări obiective și rezonabile;
4. existenței/lipsei unui scop legitim de politică socială.

Un alt aspect important aici ar fi și o dimensiune indirectă de gen. Deși Curtea nu a tratat cauza ca una de discriminare pe criteriul sexului sau sarcinii, realitatea este că excluderea liber-profesionistelor de la protecția în caz de maternitate afectează disproporționat femeile. Hotărârea lasă deschisă posibilitatea ca, într-o altă cauză, cu date statistice sau argumente mai dezvoltate privind impactul de gen, analiza să conducă spre o concluzie diferită. Aceasta este foarte relevant pentru Republica Moldova, unde multe politici aparent neutre afectează disproporționat femeile care activează independent sau în forme atipice de muncă.

În concluzie, Stanković nu este o hotărâre revoluționară prin rezultat, dar este una foarte importantă prin analiza sa. Ea clarifică standardele de comparabilitate în materia discriminării sociale, consolidează aplicabilitatea autonomă a Articolului 1 din Protocolul Nr. 12 și oferă un ghid pentru evaluarea comparabilității situațiilor între diverse categorii profesionale în sistemele moderne de protecție socială. Hotărârea este un reper util atât pentru reformele în domeniul asigurărilor sociale și medicale, cât și pentru dezvoltarea unei jurisprudențe consolidate în materie de egalitate și nediscriminare.